Pagina fără rime

Viața e nedreaptă…ca și moartea!
Autor: Ion Busuioc

Am așteptat să treacă Sărbătoarea de Crăciun, ca să scriu ce am pe suflet. Nu am vrut să stric nimănui bucuria acestei sărbători prin cuvintele mele.
Am rămas șocat de ceea ce s-a întâmplat în dimineața zilei de 24 decembrie 2017, în Ocnița, pe strada Nucului, la nici 300 m de casa mea. În acea dimineață, am fost trezit de sirenele mașinilor de pompieri. Mi-am dat seama că undeva arde, dar nu știam unde. Ieșind în curte, încă buimac de somn, am văzut un fum dens și alb înspre Fundul Ocnei. Părea a fi departe și, totuși, o vecină mi-a spus că arde casa „lui tanti Florica”, deci, destul de aproape. Nu am avut puterea să merg să dau și eu o mână de ajutor la stingerea incendiului (recunosc că mi se înmoaie picioarele când este vorba despre așa ceva). La mai puțin de o oră, am văzut mașinile de pompieri și ambulanța trecând pe la poarta mea…incendiul fusese stins și eram sigur că în ambulanță se afla și Tanti Florica șocată de ceea ce i se întâmplase. Din păcate, însă, aceeași vecină mi-a transmis vestea că Tanti Florica a murit! Au găsit-o arsă în casă, după ce au stins incendiul! Păcat că „Tanti Florica lui Percitoru”, așa cum îi spuneam noi, a avut parte de o moarte așa de cumplită! Cu ea viața a fost tare nedreaptă. A trăit singură foarte mulți ani, iar în ultima perioadă, a dus o viață grea fiind bătrână și neajutorată. A fost o femeie foarte credincioasă, care se închina și se ruga la Dumnezeu la fiecare 5 minute. De câte ori mă întâlneam cu dumneaei, după ce îmi răspundea la salut, își făcea semnul crucii și îmi spunea: „Să-ți dea Dumnezeu sănătate și ție și mamei tale! Iar mama ta să fie mândră de tine, că a știut cum să te crească.” Îmi place să cred că Dumnezeu a avut, totuși, un moment de neatenție în acea dimineață (nu are nici el cum să ne supravegheze pe toți), altfel ar fi intervenit pentru a-i da o mână de ajutor bietei femei. Moartea i-a fost așa de nedreaptă precum viața pe care a trăit-o.
Dumnezeu s-o ierte!…sau, poate, Dumnezeu ar trebui să-și ceară iertare!

Păgubitul câștigat.
Autor: Ion Busuioc

Am aflat cu uimire că patronul agenției de turism Omnia s-a sinucis! Odată cu moartea lui, cu siguranță, o să moară și această agenție de turism, care pentru mine are o semnificație aparte. Este agenția care m-a plimbat prin aproape jumătate din Europa. Cu ea (doar cu ea) au fost toate ieșirile mele din afara țării. Din anul 2014 încoace, am vizitat cu Omnia Turism 18 state europene (14 capitale și peste 40 de orașe…numeroase castele, cetăți, peșteri…și câte și mai câte) fiind în general mulțumit de serviciile oferite, dar mai ales de prețuri. Din 6 circuite efectuate (2 în România și 4 în străinătate) am adunat din reducerile oferite de agenție suma de…462 euro!!! Sigur, ca să beneficiez de aceste reduceri masive (între 20 și 35 %) plăteam excursiile cu un an mai devreme asumându-mi toate riscurile în caz de faliment sau insolvență a firmei. Toate au mers șnur până luni, 16 octombrie 2017, când am aflat vestea șocantă că patronul agenției și-a pus capăt zilelor din motive numai de el știute. Da, sunt și eu unul dintre cei peste 8 000 de turiști care și-au plătit în avans circuitul de anul viitor, circuit care nu va mai avea loc. Adio, Croația, Serbia, Muntenegru și…Veneția! Adio, bani! Am plătit 287 euro (în loc de 465 euro) și sunt convins că șansele de a mai recupera acești bani sunt de 1 %.
Deși ar fi trebuit să fiu negru de supărare pentru asta, la fel ca numele celui decedat (fie-i țărâna ușoară!), nu este așa! Nu pot să mă numesc păgubit din moment ce 462 euro (câștiguri din reducerile anterioare) minus 287 euro (paguba de acum) îmi dă un plus de 175 de euro. Nu pot să mă numesc păgubit din moment ce mi-am asumat riscul unei asemenea afaceri…și am bănuit că ulciorul n-o să mai meargă de multe ori la apă, dar tot speram că sfârșitul va fi mai încolo. Nu pot să mă numesc păgubit când datorită acestei agenții de turism am văzut atâtea și atâtea locuri frumoase, am cunoscut oameni minunați, am petrecut clipe de vis, mi-am împlinit o parte din visurile mele și, din fiecare, nu am avut decât de câștigat.
Adio, Omnia Turism! Adio, George Negru! Veți rămâne mereu în inima mea!

Its all right!…uite-l măi pe „Facebook Lite”! (O povestioară haioasă, scrisă mai devreme-acasă).
Autor: Ion Busuioc

Astăzi mi-am mai schimbat și eu parolele pe la diverse conturi, printre care și parola de acces la Facebook. Toate bune pe laptop, de acolo de unde am efectuat operațiunile, dar pe mobil, Facebook-ul a început să sughițe, să strănute și l-a luat și cu dureri de burtă, iar pe mine cu dureri de cap. Ba că „Așteptați să configurăm în limba română”…și așteptam mult și bine să mă recunoască drept român…ba că „Folosiți temporar limba engleză” și când încercam să configurez Facebook-ul în limba lui se așternea întunericul pe ecranul telefonului, de parcă acesta îmi spunea că Facebook-ul meu e deja mort și trebuie să-l comemoreze cu un pic de doliu…ba că una, ba că alta…M-am enervat și am dat cu el de pământ! Nu cu telefonul, ci cu Facebook-ul de pe mobil. I-am dezinstalat aplicația și…am reinstalat-o la loc. Reinstalarea a întâmpinat și ea pe drum niște hopuri și niște gropi…Ba se oprea căutând ceva („Căutăm rețeaua…”, n-am înțeles care rețea…rețeaua de socializare, rețeaua de internet, rețeaua electrică, cea de distribuire a apei sau poate vreuna de proxenetism și trafic de droguri, că nu-mi spunea mai multe)….ba se întorcea din drum și-mi zicea să mai bag niște parole că legătura cu contul Google n-a rezistat presiunii create…și câte și mai câte. În fine, după câteva ore de draci care se uitau fericiți la mine cum îi chemam prin toate expresiile românești în vigoare, dar și prin câteva expresii în engleză (că tot e la modă), să vină să ia Facebook-ul, să ia telefonul, să ia ce vrea, numai pe mine să nu mă ia…după toate astea s-a instalat și Facebook-ul pe mobil. Îl deschid și constat că totul e în regulă. Ce bine!… Iuhuuu!!! Nici n-am terminat eu bine ultimul „u” din ”Iuhuuu”, că m-a pus Nespălatul (asta e varianta „Lite” a lui Necuratul) să accesez câteva din albumele mele de pe Facebook și…constat că după negrul de mai devreme de pe ecran, acum totul era de un alb imaculat precum zăpada proaspătă a iernii! Nimic…nicio poză, niciun comentariu, niciun buton de adăugat poze nu se zărea, doar unul în care-mi zicea dacă vreau să editez albumul fără poze sau dacă vreau să-l șterg. Și am șters, dar nu vreun album sau vreo poză, că toate erau la locul lor bine mersi, dar erau vizibile numai de pe laptop sau dacă accesam Facebook-ul clasic introducând adresa în browser-ul telefonului. Am șters din nou aplicația „Facebook” și iar am reinstalat-o și…tot albe erau albumele, dar și la mine spumele…de la Coca-Cola Lite. Hait!…am zis iar „Lite”?! Păi, să încerc un „Facebook Lite”, în cazul ăsta. L-am instalat pe mobil și, minune mare…Duduie Facebook-ul, merge de nu pot să mă țin după el, îmi arată toate pozele din albume (dar numai cele mai recente 50 de albume din cele aproape 150 ale mele, dar e bine și așa…), îmi deschide foarte repede fotografiile, postările mele și ale altora, consumă date mai puține și, ce mai, nu mai am cuvinte să-l laud pe pișpirache ăsta de „Facebook Lite”. E numai bun pentru telefonul meu Allview C 6. Dragoste la prima vedere, ce să mai…Se potrivesc și se înțeleg de minune!… Gata! M-au scăpat de griji, de nervi…
Sunt fericit…i-am logodit, iar în curând mă pregătesc să le fac și nuntă. O nuntă „Lite”, evident! 🙂

UPDATE !!! Nunta dintre telefonul meu și aplicația „Facebook Lite” nu va mai avea loc. Despărțirea s-a produs astăzi, când Facebook-ul ăl mare, aflând ce punem noi la cale, l-a luat la pumni pe Facebook-ul ăsta mai mic până l-a blocat de tot. Acum, aplicația „Facebook” a mare merge șnur…își face datoria cum trebuie, îmi arată și pozele din toate albumele (că asta rămăsese problema ei)…Telefonul meu o vrea, din nou, la el…nu mai înaintăm actele de divorț. 🙂

Povestea comorii de aur și a șerpilor veninoși
Autor: Ion Busuioc

A fost odată ca niciodată, într-un loc de pe planeta Pământ, un sat frumos, cu oameni harnici, muncitori, bogați…Dar, pe cât erau ei de bogați, pe atât erau de lacomi vrând să aibă bogății și mai multe și mai mari.
Într-o bună zi, au aflat ei de la primar, că într-un loc cam neprimitor, situat nu departe de satul lor, dar într-un cuib plin de șerpi veninoși, s-ar ascunde o mare comoară, una de aur cum nu s-a mai văzut vreodată undeva în lumea asta. Cum au auzit o așa mare veste, oamenii satului s-au organizat cu mic cu mare pentru a pune mâna pe comoara din „ținutul șerpilor”, comoară care, credeau ei, i-ar fi făcut cei mai bogați oameni de pe planetă pentru totdeauna.
Astfel, înarmați până-n dinți, bărbații satului au plecat spre locul comorii cu gândul de a o lua și de a o aduce în frumosul lor sat.
Vestea că oamenii satului se îndreaptă spre cuibul și comoara lor s-a răspândit cu repeziciune și în rândul șerpilor, care au început să fie din ce în ce mai agitați neștiind cum să facă față situației.
Vreau să vă spun că până să se afle de această comoară, oamenii din sat trăiau într-o armonie deplină, rare fiind certurile dintre ei, iar cu șerpii (care și ei între ei conviețuiau destul de pașnic în cuibul lor, deși erau din specii diferite) se înțelegeau de minune neexistând, decât foarte rar, cazuri când unii șerpi au mușcat oameni sau cazuri când unii oameni au omorât unii șerpi. Ba, chiar câțiva șerpi s-au mutat din cuibul lor confortabil taman în curțile și sub casele unor oameni din sat. Oamenii îi respectau și îi îngrijeau pe șerpii blânzi care se aciuaseră în satul lor, mai ales că aceștia îi ajutau de multe ori pe oameni curățindu-le ogoarele de diversele rozătoare (șoareci, șobolani, iepuri de câmp…) care le prăduiau recoltele an de an.
Auzind șerpii de grozăvia care avea să se abată asupra lor, s-au adunat de prin toate cotloanele cuibului și au încercat să se organizeze și ei pentru a nu lăsa pe mâna oamenilor comoara de aur care a fost doar a lor încă de pe vremea strămoșilor lor dinozaurii. Dar, așa cum în sat au intervenit neînțelegeri și certuri între oameni (că unii voiau comoara, dar nu voiau să-i atace pe șerpi, alții voiau războiul cu șerpii cu orice preț…) așa și în rândul șerpimii…unele târâtoare au început să sâsâie unele la altele, să se amenințe și chiar să se lupte între ele pentru supremație și pentru apărarea comorii strămoșești.
La nici câteva zile de la bătaia dintre șerpi, soldată cu multe pierderi din toate părțile implicate în conflict, au sosit și oamenii din sat la gura cuibului de șerpi pentru a-și revendica minunata comoară. Văzând oamenii că în cuib este agitație mare și că șerpii încă se mai ceartă și încă se mai luptă între ei, au zis să profite de situație și i-au întărâtat și mai mult pe șerpi unii contra celorlalți. Ba, unii oameni mai curajoși au intrat în cuib peste șerpi dând în stânga și în dreapta în ei cu bâte, pietre și bolovani, cu acid sulfuric și alte substanțe periculoase de nu mai știau șerpii ce să mai facă în haosul creat în cuib. Mureau șerpii pe capete, dar și mulți oameni și-au găsit sfârșitul în cumplita luptă. O parte din șerpi a reușit să scape din cuib și a luat-o pe diverse cărări spre satul din care plecaseră oamenii, cu gând să se răzbune crunt pe cei rămași în sat.
În timp ce la cuib lupta era din ce în ce mai aprigă, între oameni și șerpi, dar și între șerpi – lupta durând zile întregi, chiar săptămâni, luni și ani – șerpii care au scăpat din luptă părăsind cuibul au ajuns, rând pe rând, în bogatul sat și s-au stabilit acolo. Bătrânii, copiii și femeile care mai erau în sat se tot minunau cum de le tot apar în ogradă, în fiecare zi, tot felul de șerpi care de care mai colorați, mai mici sau mai mari, mai groși sau mai subțiri, mai lungi sau mai scurți. Oamenii îi primeau cum se cuvine pe șerpi, cu cea mai mare bucurie, dar și cu milă față de ei, pentru că știau despre ceea ce se petrecuse și se mai petrecea la „cuibul comorii”. Însă, șerpii, din blândele reptile de odinioară, au devenit treptat agresive și…din ce în ce mai agresive cu oamenii din sat, mușcând azi un copil, mâine două femei, poimâine ucigând prin mușcăturile lor grupuri din ce în ce mai mari de oameni, făcând prăpăd în sat cu fiecare zi care trecea…pentru că șarpele tot șarpe rămâne până când moare și omul tot om, cu toate bunele și relele fiecăruia.
V-aș mai spune din poveste, că-nainte mult mai este, dar nu vreau ca să vă sperii (dacă deja nu ați făcut-o!) și…nici nu știu cum mai continuă povestea asta (și nici cum se sfârșește ea!) pentru că seamănă tare mult cu ceva real din lumea noastră de astăzi…din Europa…din Orientul Mijlociu…din altă parte, nu mai știu!

Un vis straniu (Atenție! Visul a fost real, dacă un vis poate fi numit așa!)
Autor: Ion Busuioc

În dimineața aceasta, ultima din anul 2014, m-am trezit buimac dintr-un vis tare ciudat. Este printre puținele pe care le țin minte foarte bine (cu lux de amănunte) după ce mă trezesc.
Se făcea că era vară, iar eu am coborât dintr-un autobuz într-un loc necunoscut pentru mine. Nu știu de unde veneam, dar cert este că mă îndreptam spre casă, iar autobuzul a făcut o pauză de alimentare sau ceva de genul. În jurul meu lume nu multă, nici puțină…erau pasagerii autobuzului, colegii mei de călătorie, plus vreo câțiva gură-cască.
Primul om cu care am intrat în vorbă în scurta ședere a autobuzului acolo a fost (de fapt el a intrat în vorbă cu mine!)…fostul președinte al României, Traian Băsescu !!! „Ce faci, măi Busule?” mi se adresă zâmbind (și râzând un pic) în stilul lui caracteristic. „Ce-ți mai face?…” și arătă la el în partea stângă jos a abdomenului, acolo unde făcusem operația de hernie inghinală. I-am răspuns foarte mirat, dar și încurcat un pic (de unde știa Băsescu că am făcut eu operație?!!!…de unde mă știa așa bine, de parcă ne cunoșteam de-o viață?!!!)…„Mă simt bine…destul de bine…ăăăă…mă simt BINE!” i-am răspuns eu cam bâlbâit fostului președinte. Ceilalți din jurul meu, care asistau la dialog, se amuzau copios pe margine, făcându-mă pe mine să roșesc (și să mă încurc în vorbe) și mai tare. „Dacă mă apucă vreo durere brusc…” dau eu să-i mai îngaim ceva lui Băsescu și (iar rămân fără cuvinte!) îi fac un semn larg cu mâna, așa ca un fel de…„Te plimbi din spatele autobuzului în față și din față în spate…și tot așa” mă ajută el să-mi duc vorbele la bun sfârșit. „Da!” îi confirm eu și mai mirat (Hait, mi-am zis în gând, ăsta după ce mă știe de-o viață, îmi mai citește și gândurile!). „Da…așa este…aveți dreptate” am mai apucat eu să-i spun, el dând din cap cu același zâmbet propriu arhicunoscut. Nu știu cât timp a trecut de când eu stăteam de vorbă cu Băsescu, dar, la un moment dat, văd că mulțimea se îndrepta destul de repede spre autobuz trecând pe lângă noi de parcă nu ne observa (Cum?!…mă întreb eu mirat, tot în gând…Cum de lumea asta mai devreme chicotea și-și dădea coate, iar acum se face că nu mă…că nu ne vede?!). Se dăduse semnalul de îmbarcare. Șoferul alimentase sau se alimentase (v-am zis că nu mai știu de ce a oprit autobuzul acolo) și acum era timpul să ne urnim din loc.
„ Eeee…domnule președinte…” i-am zis eu lui Băsescu (știind că așa trebuie să te adresezi unui fost președinte, chiar dacă nu mai e în funcție…așa cum îi zici unui fost director de școală, domnule director sau unui fost inspector școlar, domnule inspector) bucurându-mă că a venit timpul să spargem gașca și să ies din încurcătură. „Acum rămâneți cu bine…multă sănătate vă doresc…și…” (nu știu ce bla-bla-uri am mai spus eu) și îi întind mâna ca să ne despărțim în termeni prietenești (sau omenești). Brusc, Băsescu din jovialul care era s-a încruntat (avea o față la fel ca atunci când vizitase, după niște inundații, o gospodărie de sinistrați și îi luase la rost pe proprietari bătând cu palma în peretele casei inundate) și a refuzat să dea mâna cu mine. Mi-a spus doar atât: „Da! BINE!”. Ceilalți urcaseră demult în autobuz trecând pe lângă noi, parcă nebâgându-ne în seamă. M-am îndreptat spre autobuz…„Hai, mă!…Mai stai mult acolo, că avem treabă…și-așa am întârziat!” mă zori un coleg călător, scoțând capul pe geamul autobuzului. Și m-am trezit din vis!
E dimineață și e ultima zi a anului 2014! Să aveți un An Nou mai bun, cu multă sănătate și spor în toate! Cred că asta am vrut să-i urez și lui Băsescu în vis.

O întâmplare…FĂRĂ BANI în buzunare! (Atenție! Întâmplarea este reală!)
Autor: Ion Busuioc

Astăzi, 21 februarie 2014, ora 11:00, stația de microbuze de la Blocul Turn din Moreni.
Urc în microbuzul de Târgoviște, mă scotocesc prin buzunare…caut prin geantă…iau iar buzunarele (de data aceasta pe toate) la puricat și constat cu stupoare că…nu am NICIUN BAN la mine !!!!! Supertare!!! Așa ceva nu mi se întâmplase niciodată! Nu știam dacă am pierdut banii sau dacă mi-au fost furați!
Cobor din microbuz cu gândul să mă întorc la liceu și să mă împrumut 5 lei de la vreun coleg, ca să pot ajunge acasă! Stau cam un minut buimac și mă răzgândesc! „Ce-ar fi să plec acasă pe jos?!” Nici nu mi-am încheiat eu bine întrebarea că m-am și urnit din loc, pe la 11:03, având ca destinație comuna Ocnița, aflată la vreo 20 de km distanță de „marele” municipiu Moreni.
Aventura începuse!…
Ora 11:55: eram deja în dreptul Bisericii din Schela Mare! Parcursesem în forță șoseaua care urcă la „Căprioara” (partea cea mai dificilă ca mers a traseului: urcuș, lucrări pe marginea șoselei; gropi, noroaie pe trotuare și la marginea șoselei…)…coafura rezistă, la fel și fizicul!
Merg mai departe și la ora 12:15 ies din municipiul Moreni, care este încă înfrățit cu orașul portughez Torres Novas, așa cum stă scris pe înscripția betonată de la intrarea în (pentru mine, ieșirea din) oraș.
Intru la pas în pădure și cobor „Hula”, iar la 12:30, la poalele acestui deal mă întâmpină zgomotos un grup de vreo patru câini dolofani (sau așa i-am văzut eu atunci, mai mari decât în realitate!), care mă întreabă de zor, în limba lor, dacă am „permis câinesc” de trecere cu piciorul prin zonă! Le-am răspuns blând că sunt și eu câine ca și ei, că țin cu Dinamo! După ce am rostit de trei ori cuvântul „Dinamo” (cred că asta a fost parola!), câinii au început să dea din coadă și m-au lăsat să trec mai departe!
La ora 12:40 admiram din mers Fabrica de cărămidă de la Gura Ocniței, iar la 12:50 eram în centrul comunei după ce traversasem, cu inima strânsă, cătunul de rromi. Un singur țigănuș (un pici de vreo 6-7 ani) m-a întrebat dacă nu am să-i dau și lui „o mie de lei”. I-am răspuns că nu am (chiar n-aveam!), fiind prima oară când nu mint un cerșetor!!!…
La ora 13:20 intrasem în Ocnița, pe șoseaua șerpuită dintre sonde (aproape de „Hoagă”), când în dreptul meu oprește și claxonează un „Renault” cu număr de înmatriculare cunoscut! Erau vecinii mei, care veneau de la Târgoviște și care m-au pescuit și pe mine de pe traseu!
Obosit, la ora 13:40 am ajuns acasă și…SURPRIZĂ mare: BANII mă așteptau cuminți PE MASĂ!!! Îi uitasem ca fraierul acasă!!!
Mi-am revenit din oboseală și…v-am spus „povestea” mea REALĂ! O poveste din care am avut numai de câștigat: experiență, banii nu i-am mai cheltuit astăzi și, „pentru sănătatea dumneavoastră, faceți mișcare cel puțin 30 de minute pe zi!” (eu am făcut aproape 3 ore!). Mulțumescu-ți, Doamne!

Băieții mei (MITSU și MAX)…LA O BERE și ei!
Text și foto: Ion Busuioc

MITSU:
-„Max, MI-AU scăzut deja jumătate din puteri…și nici n-am băut jumătate din sticlă…MI-AU dat și lacrimile…mi-e un somn, de nu te văd bine! Dacă bem toată sticla, praf ne facem!!!”
MAX:
-„Mitsu, H-AM început împreună o treabă?…H-AM zis că o bem pe toată amândoi? Atunci, musai să ducem treaba până la capăt…ce bărbați suntem noi?…Și la mine, parcă trage mai greu pe partea stângă, dar nu mă plâng ca tine!”
MITSU:
-„Văd că ne-a pozat Busu!…Ăsta, la cât de obsedat este de Facebook, pun pariu că o să ne pună poza acolo!!! MI-AU pierit toate chefurile de a mai bea! Acum, o să râdă toată lumea de noi!”
MAX:
-„Nu-i nimic!…H-AM mai văzut eu poze cu animale de casă pe Facebook!
La ce H-AM văzut eu pe acolo…poza noastră e prea domestică!”

418957_245417548913041_1322502888_n

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s